Dan Borcea, a.k.a. Castoru’

Îndrăznesc să cred că puțini dintre voi au auzit de Dan Borcea (Castorul). Acest lucru nu înseamnă că el ar fi un personaj neînsemnat în peisajul mișcării alpine românești. Pur și simplu, ăștia suntem. Nu prea acordăm importanță “istoriei mici”, istoriei de breaslă. De altfel, nici nu ne obosim să o scriem, darămite să o citim. Așezați la mese mici, o povestim arareori, la un pahar de vin, împreună cu camarazii intru’ generație.

Dan Borcea, Castoru, Balea
Castorul, pe unul din pereții de gheață de la Bâlea Cascadă

Imaginea istoriei alpinismului românesc este desprinsă dintr-un peisaj arctic, la vremea dezghețului. Sloiuri uriașe și aisberguri plutind în derivă, aparent fără nici o legătură între ele; aparent. Uităm să realizăm că toate aceste uriașe caravane au fost cândva împreună, într-o ermetica strânsoare a cărei forță a înghițit oceanul; cândva.

Dacă ar fi să readucem într-un singur port întreaga flotilă, Castorul ar fi o navă impunătoare ce nu ar putea trece neobservată. Ba mai mult, dacă astăzi, în România, există disciplina aceasta numită bouldering, lucrul acesta se datorează în primul, în al doilea și în al treilea rand lui.

Format la școala cu adevărat revoluționară a lui Emil și Taina Coliban, Castorul a fost printre primii care a ocupat un subsol de bloc cu un “panou de escalada”: 6-7 metri pătrați de scânduri, cu prize de lemn si piatră, arareori, strecurată printre ele, câte una “originală”, de firmă. Se întâmpla în anii ’90, dacă nu cumva și mai înainte.

Dan Borcea, Castoru, Herculane
Castorul, în finala concursului de escaladă de la Herculane, 1995

Nu l-am priceput cu niciun chip pe omul acesta care, în zilele ploioase sau de pauză din cantonamente, fugea la un bolovan pentru a face mișcări fără sens. L-am considerat nebun de-a dreptul când, în zilele frumoase, de un senin sticlă, prefera sa se muncească de unul singur la baza micilor faleze, în loc sa meargă cu noi în pereți.

Copleșit de insistențe, fascinat de entuziasmul sau, dar mimând însă înțelegerea deplină a lucrurilor explicate cu o înflăcărata fervoare, i-am construit un panou, la Ecran Club. Da, pentru el și pentru nucleul de entuziaști care se închega în jurul său, la Alpin Club Carpatic, în 1992 (Castorul era un nume, în alpinism, în Coștila) am construit, 3 ani mai târziu, panoul de la Ecran Club. Pentru mine reprezenta un non-sens. “6m înălțime, ce-i aia?!” Dar pentru că-i “prostise” pe toți din clubul meu, am simțit ca nu mă pot opune, așa că m-am întins frumos pe apă și m-am lăsat purtat de curent.

Într-atât m-a luat apa, încât, nu peste mult timp, m-am pomenit bătând cu pumnul în masă la Federație, pentru înființarea Campionatului de Bouldering; lucru care, la capătul unor ani de lupte, l-am și reușit. L-am reușit în primul rand datorită lui, care nu a încetat “să hrănească” acest îndrăzneț proiect, repetându-mi mereu, ca pe Tatăl nostru, cât de măreț, important și frumos este acest nou sport.

Cu mult mai târziu, bouldering-ul ar fi ajuns totuși și în România. A ajuns, însă, mai devreme; a ajuns împreună cu un panou de antrenament și competiții dedicat, cu un panou deschis publicului larg, un panou eminamente sportiv care a constituit creuzetul în care s-au format generații de sportivi despre care azi lumea vorbește cu admirație și respect. Și mai presus de toate, vorbim de bouldering. În ceea ce mă privește, voi pune întotdeauna semnul de egalitate intre BOULDERING și CASTORUL.

Dan Borcea, Castoru, Balea
Castorul, la premiera cascadelor din Bâlea.

Cu aceiași tușa fermă pot pune același semn de egalitate între Castorul si cățărarea pe gheață din România, între Castorul și premierele de iarnă din Bucegi (Creația, Turnu Mălăiești), între el și premierele realizate în cel mai pur stil alpin în marii pereți din Caucaz și Turcia, între ascensiunile din Pamir (vf. Korjenevskaya – 7.100m) șamd. Castorul este cel care mi-a dat îndrăzneala de a visa și care m-a convins de faptul că alpiniștii și cățărătorii români trebuie sa iasă în lume cu entuziasm, speranță și încrederea că, în timp, pot fi la fel de buni ca modelele lor din afară.

Pot povesti, detalia și argumenta foarte multe despre viziunea și influența pozitivă a acestui om asupra mișcării noastre alpine. Dar nu demersul înspre scrierea unei istorii îmi aleargă în aceste clipe degetele pe tastatură, ci apelul înspre ajutorarea unui OM care a dat și care, în clipele acestea grele, gândesc că merită să-l ajutam pentru a depăși cel mai dificil “pas” din viata sa.

Hai, Castore, poți!

B. Dudău

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *