+40735221523/ 0213135114

Am fost cu copiii Carpatic în Cheile Sohodolului

Am fost cu copiii Carpatic în Cheile Sohodolului
Ardeam de dorința de a evada la cățărat în weekend-ul ce tocmai a trecut. Din păcate singura invitație a venit din partea lui Bogdan Dudău și … iată-mă împreună cu puștii din echipa de escaladă a Alpin Club Carpatic, în cantonamentul din Cheile Sohodolului. Mi-a fost evident că avea să fie o experiență aparte și că dorința mea de a mă cățăra cât mai mult va fi diluată de tentația de a-i observa pe unii dintre cei mai talentați copii din escalada românească.

Dimineața, în afara faptului că fiecare copil putea alege dacă să îmbrace tricoul Alpin Club Carpatic sau pe cel al lotului național de escaladă a României, nimic nu trăda printre oaspeții pensiunii nivelul lor sportiv. Niște puști sfrijiți, gălăgioși, polemizând în discuții legate de escaladă, care pentru cei din jur aduceau cu o limbă străină.

Echipa de copii Alpin Club Carpatic la pensiunea Casa Bella, Runcu

La micul dejun atmosfera a fost ușor cazonă, cu intervenții autoritare din partea antrenorului asupra vorbitului la masa, și a jocului din timpul mesei, dar mai cu seamă de imediat după.

– Mănâncă și roșii! Ai terminat iaurtul? Termină din farfurie pentru că azi va fi o zi lungă! Ti-ai luat sticla de apă? Nu v-ați uitat nimic? De ce întârzie cutare?

A urmat îmbarcarea în mașină și drumul până la locul de antrenament. Pentru cei mici drumul nu a durat mult. Într-o avalanșă de suspine au fost dați jos la intrarea in chei. Au urmat 1,5 km de alergare de (ne)voie.

Mijlocul de transport oficial al Alpin Club Carpatic în Cheile Sohodolului

Odată sosiți la baza traseelor, copiii nu împărtășeau entuziasmul antrenorului, fascinat de frumusețea locurilor. Pornesc mecanic să își încălzească mușchii și articulațiile, lăsând-ul pe acesta să se minuneze de peisaj (ce-i aia?). Caută înfrigurați liniile viitoarelor ascensiuni, singurul lucru care îi interesează, și-i face să uite de stereotipia încălzirii, abandonând-o la un moment dat in favoarea unor discuții pe tema accesibilității pereților.

Vocea antrenorului se ridica însă motivator deasupra zgomotul curgerii Sohodolului:

– Dă din mâine, cutare! Concentrează-te, cutare! Intri direct în 7a și nu-l vei putea face!

Antrenamentul a început cu câteva trasee având gradul de dificultate semnificativ sub nivelul maxim al sportivilor. În afara rutinei în escaladă și a anduranței fantastice, copiii încă nu reușiseră să mă impresioneze. La un moment dat chiar, în chei își face apariția o mașină de înghețată. Copiii aproape că au uitat să ceară voie antrenorului înainte de a alerga spre mașină. Apoi și-au amintit  brusc că, pe lângă autoritate, antrenorul era și cel care avea portofeul în cantonament. Îndată ce au primit culoarea verde pentru desertul răcoritor, au pornit într-un sprint impresionat către cornetele de înghețată de vanilie.

Robert Popescu la intrarea în traseul Coloana Infinitului 6c+

La scurtă vreme după această pauză, fiecare copil a trecut la parcurgerea traseelor dificile. Pentru ca lucrurile să fie și mai complicate, fiecare dintre ei a primit o provocare menită să crească volumul de trasee încercate, respectiv „nu mai mult de două încercări pe traseu”.

Acest lucru a declanșat o metamorfoză care m-a uluit. Cei care un pic mai devreme aproape că sechestraseră mașina de înghețată, deveniseră brusc sportivi maturi, motivați, făcându-și planul la baza traseelor pe care urmau să le parcurgă cap de coardă. Toți ochii urmăreau atent linia prizelor traseelor.

Nodul opt prin urmărire era făcut lent, cu atenție, buclele, potrivite după numărul spiturilor, erau atârnate de ham, săculețul de magneziu potrivit la spate la înălțimea potrivită. Papucii de escaladă erau ultimii – trași în picioare la final, că, deh!, strâng și nu vrei să stai cu ei mai mult decât e nevoie. Și traseul începea. Îi filam privindu-i hipnotizat cum puteau căuta prize la nesfârșit, fără a se opri. Singura cădere, de altfel extrem de spectaculoasă, a fost cauzată de ruperea unei prize chiar în momentul asigurării unei bucle. În afara unui balans amplu în tavan, nimic altceva notabil nu s-a întâmplat.

Darius și Cristian Râpă în traseul Deep Water Solo, 7b, Cheile Sohodolului

Cel puțin la fel de spectaculoasă ca și escalada era și recuperarea buclelor din tavane și surplombe. Grija celor mici pentru siguranță și echipament mă făcea să mă întreb involuntar câți neuroni trebuie să îți fi tocit antrenorii pentru a-i aduce pe cei mici la acest nivel de responsabilitate.

Ziua de antrenament s-a terminat la 20:00, cu următoarele rezultate notabile: 2 trasee de dificultate 7c, la prima încercare, pentru Darius Râpă și 1 traseu de 7c, la prima încercare, pentru Alex Zaharia. Nici Cristian Râpă, revenit cu o lungă accidentare, nu a rămas în urmă, reușind 2 trasee 8a, din a doua încercare.

A doua zi, fiind zi de pauză, am profitat de ocazie și i-am pus fiecăruia întrebări. Fuseseră aduși la escaladă de părinții care doreau ca apetitul pentru cățărarea la domiciliu a odraslelor lor să se consume întru mediu mai organizat. Cel mai nou copil se antrena doar de 2 ani și ieșise deja campion național la bouldering, categoria copii (Robert, 11 ani). Cel mai vechi crescuse în sala de escaladă – 8 ani petrecuți acolo.

Jumătate dintre copii preferau cățărarea în sală. Cealaltă jumătate pe cea de la stâncă, pentru că, citez, acolo „trebuie să cauți prizele”. Bouldering și escalada erau discipline la fel de apreciate.

Robert Popescu purtând cu mândrie tricoul Alpin Club Carpatic

Toți făcuseră multe trasee, în numeroase zone de escaladă din țară și străinătate. Însă, apartenența la noua generație de copii nu putea fi negată. Toți aveau probleme să-și amintească locurile prin care trecuseră, chiar și recent.

Pentru niciunul trecutul nu era important. Exista numai viitor, privit printr-un filtru competițional agresiv. Obiectivul competițional de anul ăsta era câștigarea unui loc pe podium la Balcaniada de Escaladă și Bouldering, ce se va desfășura pe 3-4 octombrie la Skopje, Macedonia.

La întrebarea „Care este cel mai mare vis al tău în escaladă?” toți au răspuns la fel: „Vreau să ajung campion mondial”.

Echipa formată din Robert Popescu (cățărător) și Darius Râpă (filator)

Participarea mea, chiar și parțială, la acest cantonament, a fost un privilegiu. Fiecare dintre acești copii mi-a devenit model de seriozitate și profesionalism.

Mi-ar place că măcar o parte dintre ei să își poată urma visul de a deveni campion mondial la escaladă și bouldering. Pentru ca acest lucru să poată fi posibil trebuie ca noi, cei care îi sprijinim și susținem, să înțelegem că acești copii țintesc mai sus decât am visat noi vreodată. Că pentru a ajunge acolo unde vor, au nevoie de antrenament adecvat, de asistență medicală și kineto în recuperarea dintre antrenamente. Au nevoie de finanțare și de o cultură competițională constantă.

La final, merită menționați toți cei care și-au lăsat amprenta asupra performanțelor și caracterului acestor copii: Bogdan Dudau, Marian Bucneru, Victor Dinu, Robert Cohn, Claudiu Miu.

Adaugă un comentariu

Adresa dvs. de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *